Mihaela Moraru - Scriitor

Mihaela Moraru

Scriitor

Mihela Moraru – Celestine este o voce literară puternică, bine definită și curajoasă, cu un condei sigur și original, stăpânind cu egală măiestrie registrul poetic, cel narativ, sau cel filosofico-eseistic. Simbolurile, mitologiile străvechi, dar și teoriile recente din fizica cuantică sau genetică sunt suportul textelor transgenerice publicate de autoare la Editura Junimea din Iași, texte care îmbină elegant, pătrunzător și cuceritor fantezia epică, lirismul vizionar, analizele îndrăznețe.

Mihaela Moraru-Celestine are cu certitudine un loc aparte în literatura română (și nu numai) de azi prin forța incantatorie a cuvintelor, prin impactul construcțiilor narative personale, prin autenticitate și bogăție ideatică, fie că e vorba de poeme, de studii semiotice, sau de suprarealism cu tâlc adânc. Farmecul scrierii și rezonanța intelectiv-empatică ce nu se dezmint până la ultima pagină fac din aceste texte o lectură pe cât de atrăgătoare estetic pe atât de surprinzătoare, dar convingătoare și incitantă în plan ideatic. Prin urmare, recomand cu toată căldura reeditarea oricăruia din aceste volume, sau a întregului ciclu, care se constituie într-o trilogie a căutării de sine și de sens universal.

Lumea de jos (ediție bilingva română-engleză, Junimea, 2010) este apropiată de suprarealism, dar fără a ceda clișeelor sau facilităților de fabricație cunoscute, dimpotrivă, punând mereu în discuție limitele structurilor, oricare ar fi ele, tristețea omului fragmentat și rătăcitor, distingând cu ușurință legături subterane și subtile îngemănări. Autoarea transmite un mesaj care, în fapt, îi străbate toate scrierile de pînă acum: anume că ne-am uitat desăvîrșirea divină inițială și că doar iubirea neînlănțuită ne-o poate reda.

Șah lui Dumnezeu (Junimea, 2010) se constituie într-o meditaţie asupra destinului, în chipuri diferite de revelaţie, fie în proze-parabole, fie în poeme incandescente, de esenţă tare. Autoarea refuză întîmplarea şi caută joncţiunea vizibilului cu invizibilul, într-un fel de anamneză, de regresie, care o urcă spre sursele prime ale conştiinţei. Atenţia ei se îndreaptă constant spre toate întîlnirile aparent fortuite, spre sincronicizările stranii cu care avem tot mai des de a face şi pe care de cele mai multe ori le dăm la spate, închizîndu-le în „cuşca” hazardului, a aleatoriului. Or - şi aici fizica cuantică a ultimelor decenii a venit cu forţa demonstraţiilor ştiinţifice, care au zguduit din temelii clasica noastră imagine despre univers, om, particulă şi raporturile dintre ele - nimic nu este întîmplător sau lipsit de sens în tot ceea ce trăim şi observăm.

Dihotomia genului (Junimea, 2012) prezintă o reactualizare în cheie personală a mitului androginului. Din Pocalul cosmic, matrice feminină, în care creația primordială avea forma ovală, modelul uman dintru începuturi s-a tot rostogolit, dihotomia a intervenit, spărgînd unitatea primară în sfere incomplete, de gen diferit, dualitatea s-a instalat, iar Adevărul s-a diluat în cădere, ajungînd pe pămînt răsturnat, pervertit, răstălmăcit. În această cosmogonie personală, cu elemente și chipuri din mitologii străvechi, Celestine se oprește asupra celei mai grave dintre dihotomii, cea care a rupt omul în două, sfîșiindu-l între bărbat și femeie, deși întreaga creație și îndeosebi ființa umană tânjește după întoarcerea la Unu.

Prof.univ.dr. Simona Modreanu