Camelia Sima - Scriitor
Cultură (Categoria articolului)
ww.facebook.com/ibooksquare/live/
Camelia Sima
Scriitor
”sunt, risipită de vânt
imaginea ta în cuvânt,
margine de stea
aplecată spre gând” (eu- acrostih despre mine)
”port litere pe gene
sunt fiica iernii în cuvânt
iubind, visând, scriind.”
m-am născut într-o zi de iarnă. poate prea repede. stelele mi-au grăbit venirea cu două luni, poate pentru că așteptau pe cineva care să iubească cuvintele.
cred că da, m-am născut în zodia cuvintelor, altfel nu știu cum să explic de ce le-am iubit mereu și de ce, la numai șapte ani, am scris prima mea poezie. era despre toamnă și, din păcate, s-a pierdut demult. dar copil fiind am iubit cărțile și am avut dascăli buni, care au știut să încurajeze dorul meu. De fapt știu să scriu și citesc de la vreo 4 ani.
mulți ani am scris poezie. încercări mai mult sau mai puțin timide, încurajate de profesoara de limbă română din școala generală. credeam că poezia este starea mea de fapt, felul meu de a mă exprima cel mai bine însă timpul m-a dus către alte direcții, iar prietenii mei scriitorii mi-au încurajat alte exprimări.
am publicat prin anii 2000- 2002 câteva poezii într-un ziar local, Bună ziua Brașov, într-un articol despre mine și o poveste într-o antologie Tango a lui Alice Năstase. timpul însă avea răbdare cu mine și cu certitudine alte planuri, iar în anul 2009 am intrat în lumea virtuală ca posesor de blog cu promisiunea făcută mie (ce glumă!) că nu voi scrie literatură pe blogul meu.
pe blog am început să scriu constant, temeinic și practic numai literatură, într-un iureș de metafore și povești care îmi sunt mai dragi decât aș putea povesti vreodată. pe blog, pisica pervazieră care eram (aceasta fusese imaginea pe care am construit-o) a devenit într-o zi psipsina, hoinara Greciei, pisica tuturor și a nimănui. un domn pe care nu îl cunosc m-a botezat așa și am devenit treptat psi (este mai ușor de pronunțat, iar eu sunt peltică). psi este însă și prima literă a sufletului (psychi)- da, iarăși ambivalența. un alt domn, ziarist de profesie, cu care m-am intersectat pentru scurtă vreme, mi-a încurajat scrisul în proza și mi l-a dat de citit pe Buzzati.
și ajungem la clubul psi și grupul de scriitori care, din drag de cuvinte am început să ne jucăm pe teme date ori folosind cuvinte impuse. duzinarii. cred că cea mai bună școală de scris în acea etapă pentru noi, cei de atunci, a fost acest club în care căutam cele mai adânci sensuri ale cuvintelor. au fost ani de aur pentru stiloul meu și la capătul acestei povești m-am ales cu prietenii deosebite și cu amintiri despre scris neprețuite.
a urmat apoi confirmarea mea ca poet în anul 2014 când, împreună cu un prieten, Bogdan Constantinescu, am câștigat mențiunea întâi la concursul de poezie dedicat limbii române, origanizat de Editura Litera și jurizat la vremea repsectivă de Doina Rusti si Daniel Cristea-Enache.
sintetizând, cred că am scris de când am învățat literele. la început a fost un strigăt, de multe ori a fost un strigăt de durere care s-a transformat peste ani în fericire. scriu pentru că noi, oamenii, avem nevoie de povești, vom avea nevoie întotdeauna de ele. și mi le scriu mie, iar de o vreme le dau vântului, oamenilor. scriu întotdeauna fără majuscule, chiar și numele le scriu așa, pentru că eu cred că majuscula aparține lui Dumnezeu.
influențele mele literare sunt Nichita Stănescu, marele, imensul, copleșitorul nostru poet nepereche, pe care l-am citit în adolescență și încă învăț să îl înțeleg și le datorez mult profesorilor mei de literatură Elena Popa, Maria Năstase și Florin Șindrilaru. cele două doamne mi-au deschis porțile scrisului, mi-au încurajat imaginarul, cel din urmă mi-a deschis lumea poeților suprarealiști, Paul Eluard, Rene Char. și toți trei m-au încurajat în citit.
oamenii care m-au încurajat mereu și care îmi sunt mereu aproape de când scriu pe blog sunt Ana Veronica Mircea, doamna SF-ului românesc ”tușa Vero” traducător și scriitor de SF, o femeie deosebită, Mihaela și Vladimir, prietenii mei din veac în veac, minunatul meu prieten Road (Robert Vas) alături de care am trăit și respirat aerul tare al metaforelor și încă mulți, mulți alții.
de ce proză de pisică? pentru că pseudonimul meu și imaginea mea în virtual a fost aceasta: o pisică torcând povești pe un pervaz imaginar. pisicile sunt excelenți observatori în ciuda faptului că par să lenevească, ele torc despre lume iar și iar povești fără nume, de sus, de pe acoperișul lumii:
pe acoperișul lumii
coborând încet în zori,
risipind lumina lunii,
te mai caut uneori
pe acoperişul lumii.
parcă noaptea a apus
într-o ceaşcă de lumină
şi tăcerile s-au scurs
ca o pată fără vină
iar eu vin, cu dorul vin,
peste toate ce au fost
gânduri roşii, de rubin
risipind tăcut, pe jos.
unde-i ieri, mâine de ce
nu se-arată ca demult?
lacăte stau câte zece
şi în suflet greu şi mult
cade norul unei spaime
şi mă tem să nu greşesc
câte gânduri ţin în palme:
eu exist sau doar trăiesc?
coborând încet, în zori,
risipind lumina lumii,
viaţa-mi caut uneori
pe acoperişul lunii.
bate vânt de vreme rea,
lacrimi haină nouă poartă
învelindu-mi inimacu tăcerea asta moartă,
iar eu vin, cu zâmbet vin
şi în doruri, şi în stele,
sânge port şi nu e vin
clocotind în vene grele.
dau tăcerea la o parte
şi în umbre de cerneală
azi nimic nu ne desparte,
viaţa mea cu ochi de smoală.
eu trăiesc sau doar exist?
parcă sună întrebarea
şi în ochi tiviţi cu vis
astăzi râde candid marea.
Facebook: Camelia Sima
Cartea se găsește aici:
Editura SIONO - Proză de pisică
Libris - Proză de pisică
Cărturești - Proză de pisică
lansarea online a fost în 11 aprilie la Libfest, iar cea oficială, fizică, va fi pe 7 mai la Humanitas, în București, la care se vor adăuga alte două întâlniri fizice, la Bookfest în iunie, tot la București și la Libfest în august, în Brașov.
Cultivă-ți imaginația!
Comentarii