Dana Ștefan - Colecționară de himere

Dana Ștefan 

Colecționară de himere

Autoportret

Un fir de soare

Doi stropi de mare

Un ocean de culoare

Două picuri de cer.

Idei șui

Minte haihui

Chip de copil

Zâmbet vernil

Suflet poet

Glas violet

Născut într-o toamnă

Niciodată doamnă.

    M-am născut, am copilărit și am crescut în București, într-un cartier obișnuit, asemeni multor altor cartiere bucureștene. Copilăria mi-a fost înfrumusețată de povești pe care mama mi le spunea într-un fel aparte, făcându-mă să rămân aproape nemișcată zeci de minute. Aceste povești vorbeau despre feți-frumoși și fete de împărat, despre zmei și Muma-Pădurii,  despre obiecte fermecate și animale cu puteri nemaivăzute. Încercam adesea să-mi imaginez această lume minunată, visând cu ochii deschiși să o găsesc și să fiu eu acea Ileană Cosânzeană sau acea Frumoasă din Pădurea Adormită pe care Făt-Frumos să o iubească până la adânci bătrâneți.

    Dar cum să găsești o țară care se află peste 9 mări și 9 țări, pe tărâmul celălalt, acolo unde timpul nu a fost încă inventat?

    Când am ajuns la școală și am învățat să citesc, am început să descopăr singură aventurile fascinante ale diverșilor eroi de poveste. Mergeam pe străzile Bucureștiului visând la acele lumi de basm și gândindu-mă ce frumos ar fi fost să mă fi născut și eu acolo...

    Anii au trecut și am ajuns la liceu. Vremea poveștilor trecuse, dar nostalgia lor era încă vie în sufletul meu. Mergeam zilnic cu tramvaiul 16 din cartierul Tei, căci acesta este cartierul în care m-am născut și am crescut, până la Biserica Armenească, apoi cu troleul până la Parcul Cișmigiu și Piața Kogălniceanu. Nu mai aveam timp de povești, pentru că trebuia să citesc ceea ce mi se cerea la școală. Citeam adesea în tramvai, pentru că mă plictisisem să văd zilnic aceleași clădiri. La un moment dat însă, am găsit într-o carte descrierea Bucureștiului de altădată:  „Am plecat pe la trei jumătate, neştiind ce am să fac, odată ajuns în stradă. Am ieşit în Calea Victoriei şi mi s-a părut pustie, murdară. Am luat-o agale spre Poştă, fără nicun chef. M-am oprit în faţa unui chioşc cu ziare, ca să privesc câteva magazine ilustrate. Parcă ar fi fost una din acele zile triste din mijlocul sărbătorilor Crăciunului, când oraşul întreg se cufundă într-o sfâşietoare tăcere. În dreptul Cercului Militar am luat-o pe bulevard, îndreptându-mă spre Cişmigiu. După-amiaza începea să mă apese, tot mai cumplită. Acoperişurile începeau să strălucească. Am luptat cu melancolia vreo jumătate de ceas; până ce, în cele din urmă, m-am predat tristeţii aceleia crepusculare a iernilor marilor oraşe. În asemenea ceasuri, de obicei, nu ieşeau niciodată din casă singur. Uneori petreceam după-amiezile de iarnă la Şosea, plimbându-mă voiniceşte pe jos cu un prieten sau o prietenă. Marşurile acelea prin zăpadă, întoarcerile în oraş cu cele dintâi lumini care se aprindeau le făceam aproape întotdeauna într-o tovărăşie bine aleasă. Nu pot suporta, singur, apusurile de soare decât afară din oraşe sau, în orice caz, într-un oraş necunoscut. Bucureştiul, îndeosebi, are cel mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie. [...] Am trecut prin Cișmigiu, și veselia însuflețită a patinorilor mi-a risipit, pentru câteva clipe, melancolia. Dar nu puteam rămâne acolo înțepenit cu mâinile în buzunarele paltonului, privind. Am pornit pe o alee singuratică. Undeva, nelămurit, în fața mea, se aprindeau felinarele.” (Mircea Eliade, Nuntă în cer)

    Nu-mi venea să cred! Eu, care crezusem până atunci că în cărți se vorbește doar despre locuri îndepărtate și inaccesibile, la care nu puteai decât să visezi, mă găseam chiar în mijlocul universului descris în carte. Din acel moment, plimbările mele prin București aveau să aibă un alt scop, acela de a localiza în spațiu întâmplările și personajele din cărți, mai ales că, pe măsură ce citeam, descopeream tot mai multe romane care vorbeau despre evenimente petrecute în orașul meu. Așa i-am descoperit pe Camil Petrescu, pe Mateiu Caragiale, pe Ioana Pârvulescu, pe Hortensia-Papadat Bengescu, pe Mircea Nedelciu, pe Florin Iaru, pe Ovidiu Verdeș, pe Mircea Eliade sau pe Mircea Cărtărescu.

    Cred că datorită copilăriei trăite sub semnul poveștilor am fost atrasă în special de literatura fantastică. Încă de la primele pagini l-am îndrăgit pe Mircea Eliade. Găseam în cărțile lui acea lume fantastică pe care visam s-o localizez în copilărie. Înainte de a-l descoperi pe Eliade, treceam pe Calea Moșilor, pe la Obor sau pe Strada Mântuleasa fără să văd nimic deosebit. Erau străzi ca oricare altele, cu clădiri ca oricare altele. Când am citit prima dată nuvela „Pe strada Mântuleasa”, am fost de-a dreptul fascinată. La fel mi s-a întâmplat și ceva mai târziu, când am descoperit „Nostalgia” lui Cărtărescu. Nu-mi venea să cred că locurile prin care trecusem zilnic, atâția ani de zile, ascund asemenea povești minunate. Nu-mi venea să cred că locuri profane ca aceste străzi și cartiere ale Bucureștiului ascund în ele atât de multă sacralitate. Descopeream cu ajutorul celor doi Mircea că ceea ce umanitatea păstrează nealterat este nostalgia căutării, indiferent că ea este căutarea divinității, a paradisului pierdut sau a sinelui.

    Descoperind că în cărți nu sunt descrise numai tărâmuri necunoscute, ci și locuri „banale” precum orașul în care m-am născut, aș fi putut să fiu fericită și mulțumită. Totuși, văzând felul în care cei doi își încheie operele, prin prezentarea lui Fărâmă pe bancă, pe o vreme frumoasă, respectiv, prin prezentarea naratorului care se descrie pe sine scriind, am realizat că, de fapt, ar trebui să caut altceva...

    Atunci am înțeles că nu e nevoie să-mi doresc să fiu Ileana Cosânzeana sau Frumoasa din Pădurea Adormită, ci e de ajuns să fiu EU, fărâma de univers și scriitorul propriei povești într-o viața care nu se măsoară în clipe, ci în momente trăite, că nu e nevoie să fiu iubită dacă iubesc, dacă descopăr cum să privesc lumea cu inima și nu cu ochii, cum să zâmbesc, că nu voi fi singură decât atunci când nu voi mai avea nimic să-mi spun... dar aveam atâtea de-nțeles și totul mi se părea o himeră, un mister de necuprins, așa că m-am apucat de colecționat, de scris, ca să descopăr cine sunt, nu cine-am fost, nu cine vreau să fiu, căci viața trebuie trăită, nu conjugată la Indicativ, trecut sau viitor.

 azi e un dar, viitorul e mâine

și două mâini oferă „present”-ul.

Când le ai vânezi Zenitul, creezi,

Croșetezi, tricotezi,

Îți înozi și îți despici

Ca Penelopa firul...

Când nu, îți rămâne să crezi:

Să-ți revelezi Nadirul. (Un mâine - Două mâini)

    Știu că orice mare scriitor a fost, mai întâi de toate, un mare cititor, de aceea citesc, citesc în continuare... când toți își construiesc corăbii, eu vreau să construiesc un far... să mă ghideze când simt că nu mai pot și vreau să ies la mal... și farul ăsta, mi-aș dori să fie-o carte, pe care să plutească cei în căutare de comori, copii frumoși și pururi visători. Atâta vreau să las în urmă: o carte și-o viață trăită așa cum porți cea mai dragă pereche de pantofi, până când buricele degetelor ajung să prindă rădăcini în pământ.

    Danya Ștef a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și a obținut, până în prezent, două titluri de master: unul în Didactici ale Disciplinelor Filologice și altul în Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație.

Predă literatură română atât în sistemul românesc, cât și în cel internațional, IBDP, la Liceul Teoretic „Școala Europeană București”.

Este pasionată de călătorii, ie, teatru și fotografie și simte că papucii dor, uneori, mai tare decât aripile...

Cultivă-ți imaginația!

www.ibooksquare.ro