Mihaela Manàsia - Cartea lui Albert

Literatură (Categoria articolului)

www.ibooksquare.ro

Mihaela Manàsia

- Cartea lui Albert - 

carte poem

 

                                   ,,Lăcaşul înconjurător, realitatea externă, care este ridicată mai întâi   numai în forma abstractă a intelectului, meşterul o lucrează, deci, într-o formă însufleţită.” (Hegel, Despre artă şi poezie, Fenomenologia spiritului, Religia artei, vol.I,  Selecţie, prefaţă şi note de Ion Ianoşi, ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p.14)

Pentru un arheolog, ruinele sunt bogăţii.

            Cartea pe care o propun spre publicare porneşte de la o problematicǎ actualǎ, şi anume educația şi neajunsurile ei. Consider cǎ, la un moment dat, anumite întâmplǎri caracteristice societǎții care poate fi numitǎ şi post-comunistǎ trebuie exprimate pornind de la o retoricǎ a evidenței; sunt conştientizate, astfel, trǎiri repetate ale lumii în care trǎim. Experiența trǎitǎ atât estetic, cât şi spiritual devine un dascǎl valoros în plan existențial.

Cartea lui Albert este o carte-poem, specie hibrid, deschisǎ interpretǎrilor multiple – este povestea inițierii unui copil, dar nu într-un mod voit mistic, ci pe baza experienței condiționate de un anumit tip de gândire şi de simțire.  

Personajele reprezintǎ un cumul de trǎiri prezentate prin filtrul esteticului. Existǎ, de asemenea, fragmente care ar putea fi integrate în sfera reportajului, emoțiile transmise de personaje devenind mult mai intense. Nefirescul vremurilor merge mânǎ în mânǎ cu nefirescul protagoniştilor deoarece doar în aceastǎ manierǎ forțele care animă universul, fie el şi literar, pot fi echilibrate, conturându-se, în final, un sens incert.

            Poveştile prezentate graviteazǎ în jurul conceptelor de Real şi de Realitate; aceste concepte sunt împinse dincolo de frontierele iluziei pentru a configura o nouǎ paradigmǎ a omului educat, transfiguratǎ spiritual. Personajul multiplu, acea ființǎ reprezentativǎ pentru unumite pǎturi sociale (cum este cazul copilului din povestirea ,,Sinucigaşii prieteni’’), reflectǎ stǎri diverse, idei şi atitudini fațǎ de constructul-text opus realului clişeizat.

            Cartea este structuratǎ în trei pǎrți.

            Prima parte, intitulatǎ Cartea lui Albert, este inspiratǎ din viaţa copiilor speciali, prezenţi în universul şcolar românesc, reabilitați în spațiul normalitǎții suprarealiste. Ei configureazǎ durerea/ arderea intensǎ/ interiorizarea suferinței pe care o acceptǎ dincolo de parametrii considerați admisibili în psihiatria de specialitate. Şi totul îmbrǎcat în aura suprarealistǎ a ineditului. În aceşti ,,copii de titan” se ascund simboluri care au uimit omenirea, la un moment dat. Ei trebuie lǎsați sǎ iubeascǎ, sǎ viseze, sǎ râdǎ. Toți copiii sunt superbi pentru cǎ iubesc în felul lor; de multe ori, noi, adulții îi lǎsǎm sǎ se loveascǎ inutil – atunci pǎrintele este învins de sistemul tot mai opresiv. Când ciobul de gheațǎ pǎtrunde în sufletul omului, Copilul de pretutindeni este trǎdat.

            Albert este un inițiat al vremurilor, acest lucru fiind privilegiul celor care iubesc şi simt lumea ca el. În ciuda prezenței materne, acesta rǎmâne un singuratic, copilul care priveşte spre lume, dar cǎruia societatea vrea sǎ îi oculteze destinul. De fapt, tocmai în acest destin stǎ cheia reuşitei lui. Mariama se remarcǎ prin însuşiri materne normale; viața ei de ,,dincolo de mamǎ” ține, însǎ, tot de domeniul singularului. Datoria ei este nu atât sǎ îşi creascǎ fiul, cât sǎ îi deschidǎ acestuia ochii asupra unei realitǎți camuflate de suflul rǎutǎții. Cele douǎ personaje reprezintǎ douǎ tipuri umane de singurǎtǎți, fiecare având un rol unic în cadrul acestei familli; copilul devine pǎrinte, iar pǎrintele devine adult. În partea finalǎ a acestei cǎrți (a treia, intitulatǎ ,,Cartea lui Albert – continuare”), bucuria lor este trǎitǎ concomitent, în urcuşul simbolic. De la copilul neajutorat, obosit de persecuțiile dascǎlilor insensibili, Albert devine capabil sǎ înțeleagǎ lucruri mai profunde; experiența îşi spune cuvântul. Puținii oameni care s-au alǎturat acestor existențe rare prin natura percepției lor asupra lucrurilor devin aliați valoroşi, mai ales atunci când trec într-o altǎ existențǎ/ dimensiune. Senzorial, extrasenzoril, ludic şi spiritual, aceste patru concepte caracterizeazǎ cel mai bine modul de a fi al celor douǎ personaje amintite mai sus. Totodatǎ existǎ o diferențǎ majorǎ între mamǎ şi fiu: mama este puternicǎ, ocrotitǎ de propriile credințe, fiul pare lipsit de apǎrare – din fericire,însǎ, pentru el, tocmai intelectul şi non acțiunea îl ajutǎ sǎ îşi formeze imunitatea. Cartea contureazǎ un spațiu al Realului prin excelențǎ – visul întregeşte realitatea. Pentru ochiul format la lumina suferinței, viața este mereu întregitǎ; existǎ o comunicare realǎ pe toate planurile. Albert trǎieşte, alǎturi de mama lui, o poveste deschisǎ unei înțelepciuni universale. Copilul ştie cǎ are aliați puțini la numǎr, dar imbatabili deoarece au capacitatea de a descoperi raționamente salvatoare cu ajutorul cǎrora personajele contrare lor sunt lǎsate fǎrǎ replică; de aici şi încrâncenarea acestora din urmǎ atunci când îl supun suferințelor pe Albert şi pe alții ca el.

Omar este un personaj misterios; alǎturi de bǎtrânul profet, este ultima apariție în cartea-poem. Acest Copil etern are nevoie de linişte şi înțelegere pentru a-şi putea trǎi perpetua copilǎrie aflatǎ sub pecetea spiritualǎ şi esteticǎ a conştientizǎrii. Cântecul lui din fluier ne invitǎ la meditație, la trǎirea vieții în linişte, departe de tumultul rǎutǎcios al unei lumi în care alte moduri de gândire şi de simțire sunt majoritare.

Dar, dintre toate personajele, cele mai misterioase rămân numele sonore, precum Zoltan şi maestrul său, Tania, Luiza. Acestea, în plan simbolic, trasează un itinerar iniţiatic. Rămân, însă, ancorate şi în planul realului de tip singular, întâlnirea cu acestea fiind intermediată de personaje-liant precum maestrul bătrân din povestea cu Zoltan, bătrânul Mihai.

Un loc central în carte îl ocupă figura bătrânului, plasată mereu sub semnul spiritualului. Toţi aceşti bătrâni sunt situaţi pe trepte diferite de iniţiere, fiecare având un rol camuflat sub aura misteriosului, necunoscutului. În raport cu ei, iniţierea se remarcă prin accesibilitate, lipsind, de pildă, elemente auxiliare care să faciliteze această cunoaştere (aşa cum de multe ori se întâmplă în diferite zone culturale ale lumii, ca de exemplu spaţiul Americii de Sud.) Avem, deci, de-a face şi din acest punct de vedere cu o iniţiere singulară – nimic nu se repetă precum o copie; mimesisul este înlocuit cu o aventură singulară în formă şi în conţinut.

Zoltan este primul personaj misterios care are, am putea spune, revelaţia cuvintelor astfel încât aventura lui ne poartă într-un spaţiu indecis al plăsmuirii acestora. Bătrânul îl învaţă despre ,,conştienţa cuvintelor”, dar, aşa cum am spus mai sus, fără auxiliare devenite inutile, ci doar prin propria forţă – acel ceva din noi. În raport cu pedagogia lui, lecţiile din universal şcolar îşi dezvăluie banalitatea, imbecilizarea care se vrea impusă forţat; Raul, din povestea despre Tania, este prima victim, care apare în carte, a acestui sistem demenţial.

Tania este arhetipul cel mai puternic al cărţii – locul aproape imposibil de atins; doar bătrâna are privilegiul de a o cunoaşte cu adevărat. Figura bătrânei, aşa cum este creionată în carte, nu are rolul de a iniţia ori de a intermedia o anumită experienţă din sfera extrasenzorialului; ea este o figură maternă prin excelenţă, protectoare; iubirea o transfigurează deoarece cântecul bătrânei mărturiseşte despre o incursiune în lumea simbolurilor spirituale reînsufleţite în plan estetic; această figură este reluată în partea a doua a cărţii, situată de această dată în alt plan, sub figura doamnei Angela, bătrânica din satul Jupâneşti, cea care reuşeşte să cuprindă, tot prin forţa iubirii, în propria-i fiinţă, lumea de altădată a satului românesc.

Bătrânul Mihai este iniţiatul care devine iniţiator deoarece reuşeşte să trezească în Elena energii tainice, aceasta amintind de personajul Robinson Crusoe, reconstituit de Michel Tournier în universul insular al naufragiatului; diferenţa constă în faptul că Elena are posibilitatea de a alege chiar din interiorul lumii care o înconjoară. Aceste insule ale metamorfozelor pot fi prezente în însăşi inima civilizaţiei; important, pentru cei care vor să le străbată, este să le cunoască într-un mod real; opusul acestei cunoaşteri fiind secta care apare în partea a doua a cărţii, în povestea intitulată ,,Experienţe la limita conştientului”.

Luiza este o adolescentă care îşi descoperă identitatea în urma căutării dureroase a propriului înger. Experienţa pare că este sortită eşecului, dar şi de această data apare cuvântul salvator, personajul cel mai puternic al cărţii: ,,OM’’.

Bineînţeles că în carte apar şi alte personaje, cititorului revenindu-i sarcina de a le descoperi, alături de celelalte, oferindu-le propria interpretare.

A doua parte, intitulatǎ Intermitențe, schițeazǎ câteva provocǎri din realitatea lumii înconjurǎtoare, generatoare de prefaceri interioare, fǎrǎ de care Mariama nu ar fi fost ceea ce a devenit în prima şi în ultima parte a cǎrții. Aceastǎ a doua parte este plasatǎ sugestiv la mijloc deoarece experiențele din sfera senzaționalului ne dinamizeazǎ existența, declanşând cǎutarea sensului şi ancorarea noastrǎ pe un drum personal, mai mult sau mai puțin original, dar, în orice caz, autentic. Subiecte precum satul de odinioarǎ, câinii maidanezi, întâlnirea cu religiosul, copiii orfani, doamna Angela, ,,doina bunicilor” pot determina importante metamorfoze interioare cu conotații existențiale în plan spiritual şi estetic, conturându-se astfel o dialecticǎ dupǎ care decurge viața Mariamei, dialecticǎ în care, mai târziu, îşi va angrena şi fiul. Inserarea acestui capitol decupeazǎ viața, o fragmenteazǎ, asemenea gândului care zboarǎ, plǎsmuind diverse lumi. Personajele trăiesc în fragmentul textual care relevǎ o existențǎ cu o altfel de continuitate, diferitǎ de cea a logicului, aşa cum suntem deseori obişnuiți sǎ îl percepem, în banalitatea unei vieți fǎrǎ prea multe întrebǎri.

Aceastǎ parte de mijloc se încheie cu o meditație asupra actului personalizat de a scrie şi lanseazǎ o invitație la trǎirea conştientizǎrii dincolo de drame; omul trebuie sǎ dezvolte ştiința care nu se teme de viațǎ.

În aceastǎ carte-poem, cuvintele-cheie pot fi tratate asemenea unor personaje. Se încearcǎ redescoperirea valenței lor primordiale de plǎsmuitoare. Versurile capǎtǎ valoare incantatorie deoarece cu ajutorul lor se intermediazǎ modul de simțire şi de redare în plan estetic.

Cartea-poem nu are o mizǎ anume – personajele, prin experiența trăite, vor doar sǎ împǎrtǎşeascǎ din ceea ce în viața lor a devenit simbol.

Cǎrțile valoroase sunt frumoase prin forța cu care reuşesc sǎ ne vorbeascǎ; ele generează un univers care trebuie explorat, încadrat într-o altă poveste, cel puţin la fel de frumoasă ca prima.

 

 Cultivă-ți imaginația!

 www.ibooksquare.ro

 

 

191 vizualizari

Comentarii

Campurile marcate cu * sunt obligatorii